80 de ani de lacrimi și durere  Fântâna Alba

80 de ani de lacrimi și durere Fântâna Alba

Nu mai cunoaștem pe nimeni să fie astăzi în viață dintre acei, care au participat la tragicile evenimente de la 1 aprilie 1941de lângă satul Fântâna Albă. S-au stins cu toții ca lumânările în sfeșnic. Unii, chiar atunci, în acea zi blestemată, în poiana Varnița, cu dor de neamuri, de Țară și frică de noile autorutăți ocupante, venite ca balaurii peste acest picior de plai scăldat în doine și balade. Altora, care au fost prinși de NKVD-iști, le-au înghețat oasele în netopitele zăpezi siberiene, cu rugăciunile și pomenirea celora care le erau alături, ca și dânșii, sau rudele rămase mai pe la casele lor în satele de pe valea Siretului. Apoi cei care au rămas prin ascunzișuri în viață și și-au trăit traiul sub regimul comunist până la sfârșitul veacului cu frica în sân, căci cei veniți nu uitau asemenea fapte comise de „dușmanii poporului” cum erau numiți părinții și buneii noștri doar de atâta că își duceau cinstit traiul pe pământul lăsat de Dumnezeu lor cu multe veacuri în urmă.
Au uramat copiii și nepoții celora înmormântați fără preot și fără Sfânta Evanghelie la creștet, deoarece au fost aruncați în gropi comune, ca niște animale. Evident că oamenii astfel nu procedează.
1991, 1 aprilie. Până în această zi când se împlinea jumătate de veac de la împușcarea fără milă a zecilor, sutelor, miilor de oameni, despre tragedia neamului nostru, se putea vorbi doar acasă, în familie. Anume în familie am auzit fiind încă școlar că acolo, la Fântâna Albă, a fost împușcată multă lume care a vrut să treacă noua graniță și să plece în România. În acestă zi de duminică, circa 1000 de români din regiunea Cernăuți de diferite vârste, bărbați și femei, mulți urmași prin rudenie ai celora împușcați, s-au adunat la biserica din satul Suceveni. Au primit cruci și prapuri din sfântul lăcaș, ca și atunci, cu 50 de ani în urmă, au pornit pe același drum cum au mers înaintașii lor. Era o coloană impunătoare, era un eveniment eșit din comun pentru acea vreme și prima de acest fel în perioada postbelică.
Ajunși pe locul unde mai era o Cruce mare de lemn instalată, se spunea în 1942 de Curtea Regală, în cinstea celor uciși aici, dar care nici pe timpul comunismului n-a îndrăznit nimeni să o scoată, a avut loc prima pomenire în public a eroilor-martiri secerați de gloanțele dușmanului sovietic.
Ce-i adevărat, ajungând aici, am găsit în „miting de doliu” conducerea Comitetului raional al Partidului comunist, care în ajun au instalat în grabă o lespede de piatră cu o cruce de lemn, chit că și ei foarte îndurerați și veniți aici de parcă pentru ași spăla păcatele în numele conducerii fără de Dumnezeu pe care o reprezentau. Dar, așa au fost timpurile. Și nici că i-aș învinovăți știind că au fost impuși să facă ceea ce li s-a spus de sus. Și nimeni atunci nu se juca cu focul. Căci și în această zi, la 50 de ani de la tragedie, locul deja împădurit pentru a șterge urmele, era aglomerat de soldați înarmați. S-a crezut că impunătoare coloană care venea de la Suceveni ar fi putut ofensa frontiera instalată aici în 1941 prima și în 1944 a doua oară. Și dacă ar fi îndrăznit cineva s-o facă, cine știe cu ce se termina prima omagiere, absolut pașnică, a victimelor căzute.
S-au scurs de atunci 30 de ani. Astăzi! În fiecare an aici se adună lume pentru a aduce un pios omagiu martirilor neamului nostru. Pe parcursul acestor trei decenii aici s-au înălțat și o capelă, și un monument simbolic alături de cele puse în preajma lui 1 aprilie 1991, fie pe ascuns de Cercul cultural „Arboroasa”, fie că absolut deschis de autoritățile statului de atunci. Aici vin preoți și călugări, ierarhi și stareți de mănăstiri, oameni politici și pur și simplu urmași ai celora care s-au stins fie într-o clipită de la gloanțele înstelaților roșii, fie de chinurile suferite din cauza NKVD-iștilor din siberiile înghețate, fie din mila lui Dumnezeu acasă, dar cu nestinse și netămăduite dureri sufletești din cauza suferințelor personale sau pentru rudele pierdute. Aici mai vin acei care cu adevărat înțeleg și suferă sufletește și acum pentru înaintașii neamului nostru.
S-au schimbat nu numai generațiile de oameni. Aici s-a schimbat deja și o generație de Brazi și Molizi, Stejari și Fagi care au umbrit și au răcorit rănile celora îngropați și nu înmormântați la rădăcile lor. Și ei deja trecuți prin fabrica de cherestea înfierbântându-le rășina de pe scoarță cu miros de tămâie, care în această zi se răspândește din candelele preoților în câmpia Varniței pentru a ajunge la Cer, la Domnul, cu Rugăciune pentru odihna adormiților Robilor Săi în vecii vecilor…Și azi, 1 aprilie 2021, la fel…
Nicolae ȘAPCĂ.

Share