Ucraina: iarnă și moarte, speranță și îndârjire

Ucraina: iarnă și moarte, speranță și îndârjire

Când am pornit iarăși spre Ucraina știam că o să găsesc aici frig, dar căldură în strângerea de mână a prietenilor, întuneric, dar lumină în privirile oamenilor și moarte, dar și dârzenia de a lupta până la capăt.

Așa a și fost.

Am intrat în oraș pe lângă miile de camioane care stăteau în rând la vamă și am ajuns la Cernăuți o dată cu înserarea, doar ca să găsesc ferestre întunecate, semafoare oprite și primii fulgi de nea din iarna asta. Mi-am regăsit prietenii mai triști decât îi lăsasem, și nu se poate altfel, de vreme ce iarna asta pare să fie una grea cum nu s-a mai văzut de mult, iar ce aduce ziua de mâine poate fi și mai rău. Veștile de pe front vorbesc despre victorii ori înfrângeri, și prea adesea uităm că în spatele acestor cuvinte sunt vieți omenești, e suferință și e moarte. Veștile de pe tot cuprinsul Ucrainei vorbesc despre lipsa energiei, și ce înseamnă asta am simțit pe pielea mea: doar câteva ore pe zi am avut electricitate, iar la Kiev am dormit fără curent, apă sau căldură, ba chiar și fără semnal pentru telefonul mobil. La fel ca milioane de ucraineni, am stat câteva zile fără utilități, dar n-aș fi îndrăznit să mă plâng: toți, dar absolut toți ucrainenii cu care am vorbit îmi spuneau că asta-i nimic în comparație cu ce suferă cei din zonele ocupate ori militarii de pe front.

În capitala Ucrainei am ajuns împreună cu o delegație formată din opt femei ministru din Uniunea Europeană, care veniseră să își arate solidaritatea nu doar cu femeile din Guvern, ci și cu întregul popor ucrainean. Vizita lor a fost întreruptă de o alarmă aeriană urmată de un atac cu rachete, și am putut vedea la fața locului efectele acestui atac: trei oameni au murit într-un districty al Kievului, și Meri Agopyan, adjuncta ministrului de interne, îmi spunea că nu e famile care să nu fi pierdut pe cineva – iar asta e ceva ce nu se poate povesti.

Am luat la rând iarăși orașele din jurul capitalei: m-am întors la Borodianka, unde zăpada se așezase peste ruinele blocurilor distruse, am revăzut Irpinul și Bucea și am ajuns la Hostomel, unde fragmente de viață rămăseseră ca la momentul bombardamentului: borcanele cu murături în bucătărie, un telefon fix care  n-o să mai sune niciodată, un tobogan pe care nici un copil n-o să se mai dea. Am asistat la împărțirea cinei pe întuneric în spitalul din Borodianka și am povestit cu oamenii care nu mai aveau case și trăiau în niște containere – locuințe modulare. Câteva ceasuri, cât am umblat prin oraș, peste o sută de oameni au stat la coadă în fața bisericii ca să primească o pâine și un litru de lapte.

Am revăzut blocurile distruse de la Irpin, în care astă vară oamenii mă invitaseră în casele lor distruse de bombe, și am găsit exact în același loc un automobil pe care-l fotografiasem atunci. Primarul îmi spunea că, în ciuda faptului că nu mai au case, oamenii plecați în refugiu se întorc, și îmi vorbea de programele de reconstrucție a localității, în timp ce la parterul primăriei veniseră câțiva bătrâni să își încarce telefoanele mobile, pentru că nu era curent.

La Borodianka am privit în casele oamenilor ca în niște case de păpuși: explozia distrusese un întreg perete, de sus până jos, și la etaj se vedea bucătăria cuiva, de parcă familia urma să se așeze la masă, iar mai jos o ușă deschisă spre o bibliotecă amenajată pe balcon părea că duce spre altă lume. De după un perete distrus vedeam camera unui copil, iar în alt apartament suflul exploziei răvășise toate hainele din dulap, ca un hoț. În Hostomel am văzut un bloc rupt în două de o bombă de 500 de kilograme, și blocurile prin care ningea și bătea vântul păreau decorul unui film, nu locul în care viața fusese, până acum puțin timp, cât se poate de obișnuită.

Am văzut toate astea și le-am ținut minte, ca să le povestesc și ca să nu uităm niciodată că oamenii pot trece peste orice, la fel cum oamenii sunt în stare de orice. Am văzut toate astea și aș fi vrut să pot vedea mai mult, dar n-a fost timp. Iarna se grăbea să se instaleze și drumurile-s tare lungi în Ucraina.

Dincolo de toate astea, am constatat, și de data asta, că frumusețea lumii e tot acolo, dacă vrei să o vezi: câțiva copii se jucau cu bulgări nu departe de ruinele fostului lor bloc, iar desenele lui Banksy, artistul celebru în toată lumea, m-au făcut să mă simt ca într-un muzeu, deși ne aflam lângă ruine. Și mai presus de orice, m-am bucurat și acum de camaraderia profundă a prietenilor cu care aș merge oriunde în lumea asta făreă frică – dragă Cristi, dragă Nicu, mulțumesc pentru tot!

Scriu pseudo-jurnalul ăsta de călătorie la lumina lanternei mele frontale, care-mi amintește de minerii de-acasă, cu ochii pe indicatorul de baterie al laptopului. Încă mai e.

Afară întunericul a acoperit orașul ca un scut protector, și mă duce cu gândul la un cântec de-al lui Grigore Leșe.

Iarna e abia la început, dar poate războiul se va sfârși curând.

Undeva, nu departe, copiii se pregătesc să colinde.

E frig, e noapte, e greu.

Ucraina rezistă.

Ilie PINTEA, Radio România Actualități, 

Sursa :https://gazetadeherta.com/

Share